Andrei se sprijinea de zidul de piatră, căldura soarelui pătrunzând prin obraji. Jos, râul strălucea ca o panglică de argint printre dealurile verzi.
Pași grei pe culmi. O mână bătrână i-a atins umărul. Călugărul era în spatele lui. "Am ceva pentru tine," a șoptit, mirosind a ceară și thym uscat.
Călugărul a întins harta pe o piatră plană. Degetul său pătat cu cerneală a urmărit traseul: pieptăria, podul, turnul clopotniței. Andrei a mers după el.
La ușa pieptănăriei, un bob de lemn atârna îndoit. Andrei l-a dreas. Un mecanism a clicuit. Lângă el, o cheie de alamă.
Sub scările turnului, cutia de cedru era ruginită. Cheia a intrat perfect. Dedesubt, un rol de pânză uleiat ascundea o altă hartă.
Harta nouă avea un sigiliu cu un vultur cu două capete. Andrei a urmărit ruta cu privirea — ducea înapoi spre râu, spre un leu de piatră.
Leul de piatră îl privea cu ochii-i de granit. Andrei i-a aruncat o pietricică. A dat înapoi. Cu un foșnet, gura leului s-a deschis. O foaie mică.
Pe foiță scria: "Ce rămâne când totul dispare?" Andrei a privit în aleia întunecată. O piatră loosă, în perete. A smuls-o.
În spatele pietrei, o carte de piele. Andrei a atins-o cu degetul. Numele au început să curgă — zeci, sute, generații întregi.
Noaptea, Andrei citea lângă foc. Cartea era pe genunchi. Numele îi erau cunoscute acum, chiar dacă nu le auzise niciodată. Turnurile afară păreau că vorbesc.
